După cum deja ați văzut în titlu și probabil pe Instagram, în weekendul care tocmai a trecut am făcut o plimbare de două zile.

Înainte să vă povestesc orice, vreau să vă îndemn, dacă aveți de gând să vă plimbați în perioada asta, să o faceți responsabil și să aveți grijă de voi și de ceilalți. Nu vă lăsați duși de val, purtați mască și alegeți locuri cât mai puțin aglomerate. Take care, have fun & stay safe!

Background: Ultima noastră călătorie în afara țării a fost de Revelion, când ne-am plimbat prin câteva orășele din Germania și prin Strasbourg (puteți vedea aici clipul). Ne-am întors pe 3 ianuarie. Apoi, am mai fost la munte la începutul lunii martie, pentru ca la întoarcere să intrăm direct în autoizolare. De atunci, n-am mai făcut decât plimbări de o zi, pe motor sau cu mașina, plus câteva zile petrecute la casa de la țară.

Vă spun toate astea ca să înțelegeți de ce am fost atât de entuziasmată acum, când știam că nu o să ne mai grăbim și o să putem să savurăm fiecare peisaj și fiecare loc în care ajungem, fără acel „hai mai repede, să nu ne prindă noaptea pe drum”. Am avut și câteva revelații referitoare la călătorii, în general, dar le voi lăsa pentru mai târziu.

Traseul: București – Curtea de Argeș – Transfăgărășan – Lacul Bâlea – Cârța – Brașov – Poiana Brașov – Bran – Amfiteatrul Transilvania – Râșnov – acasă, via Valea Prahovei

Am plecat vineri dimineață și cred că a fost cea mai bună decizie ever. Tot drumul a fost liber, inclusiv benzinăriile, atracțiile turistice, punctele de belvedere etc. În toate benzinăriile se purta mască, ba chiar am auzit de câteva ori personalul întorcându-i din drum pe cei care voiau să intre fără. All good aici.

Am plecat din București spre Curtea de Argeș, via Pitești, apoi am intrat pe Transfăgărășan. Am făcut o pauză și am băut un ceai în curtea (goală cum n-am văzut-o niciodată) Cabanei Capra, chiar înainte de serpentinele ce duc către Lacul Bâlea. De aici am avut o priveliște superbă către o cascadă și o coloană sonoră la fel de mișto.

Cabana Capra, înainte de Lacul Bâlea

Am continuat ceea ce este probabil drumul meu preferat, până la lac. Deși mai făcusem același drum de cel puțin 4-5 ori cu mașina, de data asta a fost total diferit. Minunat x10. Oricât de clișeic ar suna, totul devine mult mai intens și mai frumos atunci când simți vântul și mirosurile din natură prin cască și ești în mijlocul lucrurilor, fără un geam sau un parbriz între tine și peisaj. It is what it is, am adorat fiecare curbă și fiecare kilometru.

Lacul Bâlea: Locul meu preferat de la munte

Poate sunt și alte locuri minunate în toată România asta, pe care încă nu le-am văzut. Totuși, lacul ăsta dintre munți rămâne favoritul meu so far. Este ceva special aici, nu știu dacă aerul crocant (excuse my words, dar alt adjectiv nu se poate potrivi mai bine), priveliștea ireală, lacul limpede sau toate la un loc.

Cam de fiecare dată când am fost aici, am găsit locul plin de turiști, dar am făcut abstracție de aglomerație și m-am bucurat de natură. De data asta, zona lacului era muuult mai liberă, iar punctul de belvedere în care, de regulă, n-aveai loc să-ți faci o poză, era acum aproape gol.

Pentru că am mers deja 200 și ceva de kilometri până acolo, ni se făcuse cam foame, așa că am mers spre cabana de pe marginea lacului, unde știam că există o terasă în aer liber.

La Cabana Bâlea Lac exista o distanțare minimă între mese, terasa de care vă spuneam era acoperită cu o prelată și nu era foarte aglomerată. Tot personalul purta măști, însă turiștii… Să zicem doar că am întâlnit multe priviri ciudate și dezaprobatoare când îmi puneam masca pentru a merge înăuntru, la toaletă.

După ce ne-am mai plimbat un pic pe lânga lac și am zăcut vreo 15 minute întinși pe iarbă, am luat-o în jos, pe partea cealaltă de Transfăgărășan, spre Cârța, comuna în care am avut cazare.

Cazarea minunată din Cârța, cu pârâu și „cascadă” în curte

După ce am pus pe stories filmări și poze de la cazare, am primit o grămadă de mesaje în care mă întrebați unde e locul ăsta și cum se numește. V-am fiert un pic, dar vă zic acum, heheheh.

Ideea este că am vrut să găsim o cazare cât mai retrasă, aproape de natură și departe de stațiunile aglomerate. Am fugit de pensiuni, vile și hoteluri – bine, oricum facem asta de obicei, dar acum parcă și mai mult.

Am început „rutina de căutat cazări” ca de obicei, cu Airbnb. N-am găsit nimic în zona care ne interesa, așa că am luat Google-ul și Bookingul la puricat. Nu mai știu cum am dat de Moara de Piatră, dar cert este că n-am fost mega entuziasmați până n-am ajuns acolo.

Pensiunea se află pe locul fostei mori din sat și are o curte imensă, străbătută de un pârâu care asigură fundalul sonor perfect pentru limpezirea creierului. După ce ne-am dus bagajele în cameră, am stat lângă „cascada” din spatele casei, cu picioarele în iarbă și am ascultat apa. Da, atât. A fost perfect!

Camera a fost super curată, restul pensiunii la fel. Micul dejun se servea în două ture (de la 8 la 9 și de la 9 la 10), pentru a evita aglomerația. Cât timp am stat noi acolo, n-am dat decât de două sau trei familii, însă curtea a fost suficient de mare încât să nu ne intersectăm deloc.

Cazarea ne-a costat 160 lei pentru o noapte, două persoane. Am plătit separat micul dejun, care a fost încă 20 lei/persoană. Super decent.

Abația cisterciană de la Cârța sau cum să descoperi întâmplător cele mai frumoase locuri

În drumul nostru spre cazare, am văzut ceva ce semăna cu ruina foarte interesantă a unei foste mânăstiri, așa că am zis să o luăm la pas prin Cârța și să vedem care e treaba. Am fost surprinși plăcut.

Se pare că era vorba despre unica abație cisterciană din România, actuală biserică evanghelică a comunității germane locale. Chiar mi s-a părut un loc cu o energie aparte, pe care nu mă așteptam să-l găsesc. De fapt, să fiu sinceră, nu mă așteptam să găsesc nimic în Cârța, în afară de cazare – so much for ideile mele preconcepute.

Ne-am plimbat printre ruine, am vizitat biserica și apoi ne-am oprit la terasa din aceeași curte, pentru o cină lejeră, cu preparate locale: pâine cu zacuscă, o afinată bombă și o plăcintă. Și gata ziua.

Țeapa cu Amfiteatrul Transilvania

A doua zi, am plecat de la cazare dimineață și am pornit spre Brașov. Am mers pe drumul spre Poiană (cât de mișto!), am trecut prin Bran (unde era un haos de nedescris, din păcate), apoi am luat-o pe un drum neasfaltat, spre celebrul Amfiteatru Transilvania. Dacă nu știți despre ce vorbesc, e un platou cu o priveliște super frumoasă, unde îmi doream să ajung de ceva timp.

Aici, planurile s-au cam dus. Am urcat o bună bucată de drum forestier, până când totul a devenit super abrupt și plin cu pietriș. Până și mașinile se chinuiau să urce. Am numărat 4-5 mașini care au renunțat doar cât timp am stat noi acolo, întrebându-ne ce naiba facem.

Don’t get me wrong, mai erau 15-20 de minute de urcat pe jos, până în vârf. Doar că asta implica mers prin soare, cu căștile, gecile și încălțările moto. După un drum nu foarte ușor și mulți kilometri de parcurs apoi, până acasă.

Am zis că venim cu altă ocazie și facem drumul pe jos, așa că am coborât și am continuat spre București, via Râșnov, Predeal, Sinaia, you know the drill.

Concluzii și revelații

Dacă ai citit până aici, hei, mulțumesc! O să închei cu niște concluzii personale și gânduri pe care le-am avut zilele astea.

  • A fost o plimbare care ne-a umplut cu energie și ne-a făcut să rânjim 99% din timp (acel 1% e pentru drumul nasol spre Amfiteatru și momentele de oboseală/căldură excesivă). Dacă vreți să faceți și voi același traseu, cu motorul sau cu mașina, super recomand. Veți vedea peisaje superbe, zeci de cuiburi cu berze, apusuri epice și sate incredibil de frumoase.
  • Totodată, recomand să plecați în timpul săptămânii, măcar vineri. Sâmbătă, la întoarcere, mi s-a părut că Valea Prahovei începea să se aglomereze, which no thanks.
  • Mi-am dat seama că poate subestimam destul de mult propriile călătorii. Chiar dacă m-am plimbat foarte mult în ultimii ani, aveam cumva mereu impresia că nu e destul și că aș putea să văd, să descopăr și mai mult. Un fel de travel FOMO.
  • Date fiind vremurile actuale, parcă apreciez ceva mai mult fiecare plecare pe care, înainte, poate aș fi văzut-o drept o excursie meh de weekend, așteptând, de fapt, „plecările alea mari”. Acum sunt ceva mai atentă la gândurile de genul ăsta și chiar mă simt mult mai grateful pentru fiecare oportunitate de a vedea ceva nou. La 15, 150 sau 1500 kilometri de casă.

Cam atât de la mine, cel puțin până apuc să editez clipul din weekend și să-l pun pe YouTube. Stay tuned și, încă o dată, dacă vă plimbați zilele astea, aveți grijă de voi și de cei din jur. Vă pup, mă duc să sortez cele două ore de video.

Write A Comment