Când eram la grădiniță, educatoarea îmi zicea mereu că aș putea deveni un adult genial, dar că nu știe ce o să mă fac cu sensibilitatea asta care mă caracterizează. Ce-i drept, uneori plângeam când mă lăsa mama în clasă și de-abia așteptam să vină ora prânzului, să îi văd pe ai mei la ușă și să mă simt din nou în siguranță.

La școală, fiecare dirigă pe care am avut-o le-a spus părinților că, într-o zi, o să fiu un lider excepțional și voi crea lucruri care vor schimba viețile celor din jur, însă doar dacă voi reuși să scap de timiditatea mea exagerată. 

De sărbători, când se aduna toată familia la masă, nu eram unul dintre nepoții dezinvolți, care transformau sufrageria într-o scenă și își arătau talentul la dans, cântat și povestit întâmplări amuzante în fața unei audiențe care râde cu lacrimi.

Rudele observau mereu că sunt mai retrasă decât alți copii.

„Irinuca e mai sfioasă, dar atunci când vorbește, spune mereu lucruri inteligente.”

„Măi, Nucuța, tu ești o fată foarte deșteaptă, dar fii mai vocală!”

Ce concluzii am tras eu din toate astea? Am înțeles că aș avea un potențial destul de mare, dar păcat că e ceva greșit la mine. Să fii sensibil și liniștit e greșit. Trebuie să fii gălăgios, să faci valuri, să te agiți, să te bagi în față. Să fii BOLD. Numai că eu eram, din punctul lor de vedere, în cel mai bun caz și doar din când în când, un caps lock pus din greșeală, pentru care oricum îmi ceream scuze.

Ceea ce era foarte confusing pentru mine era că eu nu mă vedeam deloc așa. Da, îmi plăcea să fiu „în lumea mea”, să scriu, să desenez, să citesc și să fiu foarte mult „în capul meu”. Cu toate astea, aveam zeci de prieteni, făceam tot timpul glume, spuneam cam tot ce îmi trecea prin cap și de-abia așteptam următorul concert în Fire sau în Fabrica.

Anii au trecut, iar eu mi-am văzut de viața mea plină de petreceri, ieșiri și festivaluri. De fapt, nici nu mă interesa cum sunt văzută și cum cred alții că ar trebui să fiu. Pur și simplu, eram așa cum simțeam. Până la un moment dat.

În al doilea an de facultate, de ziua lui tata, am aflat că mama are cancer. Îmi amintesc și acum holul spitalului în care stăteam pe un scaun, tremuram și nu mă puteam opri din repetat cuvântul „nu”. Apoi, bucătăria de acasă, când a trebuit să îi dau vestea tatălui meu.

Au urmat doi ani de rollercoaster, în care starea mea de spirit se schimba de la un minut la altul. Frică. Speranță. Disperare. Curaj. Confuzie. Iubire. Furie. Lacrimi pe ascuns. Zâmbet forțat. Traseul meu zilnic devenise casă – facultate – internship – spital – casă. Și, la un moment dat, totul s-a terminat.

După ce caruselul s-a oprit și m-am dat jos, am rămas amorțită. Nu mai puteam nici să plâng, nici să fiu furioasă, nici să dau vina pe cineva pentru ce s-a întâmplat. M-am scufundat într-un numbness cum n-am mai întâlnit niciodată.

O depresie urâtă și multe ore de terapie mai târziu, mi-am dat seama că este timpul să mă ridic, numai că aici a intervenit tot ce v-am povestit la început. Acel joie de vivre pe care îl aveam înainte se pierduse pe undeva și din mine a rămas doar imaginea acelei Irine tăcute, sfioase, care nu e în stare să facă nimic pentru că „e prea timidă”.

Vrei să îți faci un blog și să îți exprimi pasiunile? Nu poți, ești prea timidă pentru așa ceva. Ai cunoscut persoane mișto, cu care rezonezi și simți că ai vrea să creezi noi prietenii? No way, ești retrasă și n-ai cum. Mai bine taci și ești anxioasă în jurul oamenilor noi, că oricum toți cred deja asta despre tine.

E mai ușor să îți primești cuminte eticheta de introvertit și să folosești asta ca pretext pentru a rămâne în carapace. E mult mai ușor să zici „hahah, da, așa sunt eu, mai tăcută” decât să explici de fiecare dată că, de fapt, ai trecut prin niște traume și lucrezi constant să te aduci înapoi.

Odată ce îți intră ideea asta în cap, apar și confirmările. Ești la masă cu un grup de oameni pe care nu îi cunoști și care nu te cunosc, încerci să fii cât se poate de relaxat, apoi cineva zice: „Wow, dar tu nu spui nimic? Tu vorbești vreodată?”. Și e rău. Și doare. Pentru că atunci îngheți cel mai mult și în capul tău se bat două idei:

Shit, are dreptate, sunt aici de o oră și n-am scos niciun sunet. Dar nu am ce să fac, așa sunt. Iată, încă o confirmare.

Și, în paralel,

Nu, nu sunt așa! Nu mă cunoaște pe mine, vede doar umbra asta din care mă chinui să ies. Cum îi arăt că vreau să vorbesc, îmi face plăcere să fiu aici, dar anxietatea asta tâmpită nu mă lasă să fiu eu?!

E greu să fii vulnerabil și să încerci să revii la ceea ce știi că ești. Dar e necesar și conștientizezi asta doar în momentul în care începi să pierzi; când îți dai seama că puteai să faci o mulțime de lucruri, iar tu ai fost singura persoană care te-a oprit.

Nu credeam că o să pun vreodată gândurile astea aici. Le-am pus doar într-o agendă în care îmi scriam notițele de la terapie. M-am gândit, pentru o secundă, că poate toate lucrurile astea prin care am trecut și pe care le-am învățat i-ar putea ajuta și pe alții.

Poate diriga avea dreptate când spunea că pot să fac o diferență. Doar că acum știu că nu e nimic greșit cu mine sau cu sensibilitatea mea. Da, trăiesc totul cu intensitate, ceea ce înseamnă că uneori sunt o plângăcioasă și o emotivă. Cu toate astea, înseamnă și că iubesc, mă bucur și mă entuziasmez la fel de puternic. Și asta nu poate decât să mă ajute să devin adultul ălă genial care îmi doresc să fiu.

Mulțumesc că ați venit la discursul meu plin de feeling pe care mi-a fost foarte frică să-l scriu. Aș încheia clișeic și v-aș spune să lăsați un comentariu, ceva, să știu dacă vreți să mai fac de-astea. Și hei, chiar așa voi încheia. So let me know what you think, ‘mkay?

23 Comments

  1. Mă regăsesc perfect în articolul tău. Ține-o tot așa! 😍

  2. Pingback: Despre limite 2.0 - Sfaturile inconfortabile de care ai nevoie - Veggie Trips

  3. E atat de fain cand regasesti din gandurile tale si la altii. Cand vezi ca problema asta sau aia nu o ai doar tu. E de mare folos, faci un bine enorm! Bravo, Irina si spor la scris!

    • Veggie Trips Reply

      Daaa, exact! Asta m-a și motivat, in the first place. Mă bucur mult când găsesc oameni care rezonează și cărora le ofer măcar un zâmbet sau un „băi, uite că nu sunt singurul care trece prin asta”. Mulțumesc! <3

  4. Bravo Irina! Bravo pentru curaj! Iar sensibilitatea e un atu care, in ceea ce ma priveste, apropie oamenii.

    Best of luck! Sunt cu ochii pe blog 😉

    • Veggie Trips Reply

      Mulțumesc, Ana! Și eu cred la fel, să fii sensibil în fața celorlalți e greu, de multe ori, dar e benefic. 🙂 Pupici!

  5. Mi-a placut maxim si m-am regasit pe alocuri. Mai greu este cand esti si introvertit si lipsit de motivatie, cum ar fi cazul meu. Te felicit pentru curaj si mai astept astfel de articole, poate cu ceva idei si sfaturi despre cum poti iesi din “carapace”. Te pup! 😘

    • Veggie Trips Reply

      Mulțumesc mult, mult! <3 Vor urma și altele, cu siguranță, ăsta a fost un „episod pilot”, să zic așa. Te pup și eu! :*

  6. Eu care te știu de mică, dar care din păcate nu am foat mereu in viața ta, exact cum ai scris așa te-am văzut și eu. Viața e din păcate un caris el care me aruncă in toate direcțiile ai ne și Rodica și coboară. Important este să fim noi înșine și să avem drumul nostru, cu ideile și ceea ce noi vrem de la viață.

    Viața ne dovedește mereu că viața asta e una, tr trăită din plin și mai ales să facem alegeri care mai târziu să nu le regretam sau să acceptam alegerile făcute chiar dacă sunt alegerile proprii sau alegerile care alții le-au făcut pt ei.

    Deabea aștept următoarea scriere! Pupici! Love you! ❤️

    • Veggie Trips Reply

      Exact! E super important să fii TU, fără să îți pese că alții ar vrea să fii altfel sau că te privesc într-un anumit fel. Odată ce treci peste asta, observi câte posibilități există, de fapt.

      Love you too!

  7. Raluca din generală (aka Raluci) Reply

    Hey Irin’! Ma bucur sa aud de tine, chiar si scris 😀 , foarte frumos articolul, l-am citit cu drag, la fel si pe cele cateva de dinainte.
    Eu te încurajez sa keep up, I will stick around!
    Îmbrățișări!

    • Veggie Trips Reply

      Hei, Raluci! Ce surpriză plăcută 🙂 Chiar zilele trecute mă uitam la story-urile tale de pe Insta și mă gândeam ce mai faci și pe unde te mai plimbi. Mulțumesc pentru încurajări, te pup și te îmbrățișez tare tare!

  8. Gabi Murgi Reply

    Scrisul e pictura vietii, Irinuca, asa a spus Voltaire. Plecand de la vorbele lui, scriitura ta da viata luminilor si umbrelor sufletului tau. Scrii excelent, asa ca te rog sa continui. Poate, la un moment dat , se aduna atatea ganduri incat sa le aduni intr-o carte. Si sunt convinsa ca ceea ce faci te si ajuta, iar sufletul tau iti va fi recunoscator. So, keep on writing! 🤗😘

    • Veggie Trips Reply

      Cât de frumos spus! Da, scrisul a fost întotdeauna o terapie, iar acum că mi-am făcut curaj să și public tot ce gândesc și ce simt, parcă devine din ce în ce mai bine. Mă ajută atât scrisul efectiv, cât mai ales reacțiile primite și ideea că sunt atât de mulți oameni care rezonează și pe care îi ajută măcar un pic ceea ce fac aici. Te pup!

  9. Mult curaj și acceptare de sine răzbat din articolul ăsta, Irina! Nimeni n-a fost unicorn-out-in-the-open de la început, important e că acum ne lași să îți vedem culorile (and all the glitter). 🦄 Felicitări pentru blog și pentru călătoria asta interioară pe care ai scos-o la lumină – poate îi mai înțelepțești și pe alții. Hug!

    • Veggie Trips Reply

      Mulțumesc, Sabina! Nici nu ai idee cât de mult mă bucură să văd reacții atât de pozitive și mesaje atât de calde. Am stat să mă gândesc de sute de ori dacă să deschid subiecte de genul ăsta, dar nu pot decât să prind și mai mult curaj și să continui. Hugs!

Write A Comment