Anul trecut, prin decembrie, mi-am făcut retrospectiva pe 2019 și, bineînțeles, lista cu rezoluții pentru 2020. Call me basic, aia e.

Am pus pe listă tot felul de lucruri, iar undeva pe la mijloc (pentru că nu am îndrăznit să o pun pe primul loc, acolo unde simțeam că ar trebui să fie) am scris cea mai mare frică a mea. Am stabilit că în 2020 mă voi ocupa de ea, într-un fel sau altul.

Voi păstra detaliile pentru mine, dar îți voi spune că e vorba despre un subiect care îmi mânca minimum câteva minute în fiecare zi. Minute de grijă, anxietate, teamă, câteodată disperare. Zilnic, timp de minimum 3-4 ani. Oricât de mult aș fi evoluat, oricât de multe aș fi învățat și practicat, chestia asta rămânea acolo și nu mă lăsa să mă bucur în totalitate de nimic.

Odată ce am reușit să fac pasul ăla esențial (pentru că nu am scăpat de tot de frică, dar am făcut ce acum o săptămână părea imposibil, so it’s cool), am simțit nevoia să scriu. Nu știu de ce, poate ca să-mi pun gândurile în ordine. Știm deja cu toții că scrisul e terapeutic. Și totuși, purtând o discuție cu cineva, mi-am dat seama că hei, poate au și alții nevoie de conversația asta.

Și cum mi-am propus să îmi ascult ideile mai mult și să nu mă mai gândesc că voi fi judecată pentru ce spun și ce fac, am decis să închid agenda și să continui scrisul aici, unde poate vedea toată lumea. Yup, ’cause why not…

Am să încerc să fiu organizată și să structurez cumva haosul și avalanșa de idei, dar nu promit nimic. Enjoy!

5 lucruri pe care le-am învățat depășindu-mi cea mai mare frică

1. Self love nu înseamnă doar măști de față și confort

Toată ideea asta de self love poate fi destul de periculoasă. Cum să o zic în așa fel încât să nu mă înțelegi greșit? Crede-mă, sunt all in pentru seri de pampering cu lumânări parfumate, yoga, muzică mișto, o carte bună și ceai. Și eu îmi cumpăr, din când în când, paleta aia mișto sau iluminatorul ăla bombă, doar ca să mă alint puțin. Și e super ok.

Acum vine „dar”-ul. Dacă ar fi fost să mă ghidez după standardul ăsta, aș fi rămas în zona de „treat yourself, girl!” foarte mult timp, iar problemele mele s-ar fi agravat. Pentru că depășirea fricii mele implica al naibii de mult disconfort. Presupunea niște ore intense de terapie, pe care le-am și făcut, timp de doi ani. Presupunea să fac ceva care îmi declanșa cea mai mare anxietate de pe Pământ.

Ce vreau să spun este că uneori ai nevoie să îți oferi, pe lângă răsfăț și răbdare, acel tough self love. Și iubirea adevărată de sine e atunci când te împingi singur de la spate, cu blândețe și fermitate în același timp, în direcția favorabilă ție. Chiar dacă pentru a ajunge acolo trebuie să treci prin niște momente neplăcute de tot rahatul. Sunt necesare.

2. Gândirea pozitivă e bullshit (stai, ce?)

Pe unii s-ar putea să vă șocheze chestia asta, venită din partea mea. Dar stați puțin. Ce vreau să spun nu este că e greșit să fii optimist. Dar, cu certitudine, nu e ok să „fii pozitiv” doar la suprafață, ignorând o chestie care te apasă și prefăcându-te că nu e acolo sau că îi vezi doar latura bună.

Voi fi mereu prima care te încurajează să fii super pozitiv, să fii deschis și dispus să primești lucruri bune de la viață, dar înainte de toate astea, să fii conectat și conștient. Sunt momente în care te simți nașpa. Lasă-le să fie. Nu trebuie să te corectezi și să îți spui „vai, dar ce e cu aceste bad vibes, hai să mă prefac că nu mă deranjează situația, de fapt”. Please, stop doing that.

În schimb, atunci când te simți nasol, stai un pic cu starea ta și începe să sapi acolo. Vezi care e cauza reală, poartă un dialog cu tine. Orice, dar nu intra în filmul ăla că tu ești o persoană pozitivă și nimic nu te afectează. E calea sigură spre deconectare emoțională și spre adâncirea problemei. Zic din proprie experiență.

3. Nicio terapie nu funcționează dacă tu nu vrei

Yoga, mindfulness, meditație, psihoterapie, Access Consciousness, unelte de dezvoltare personală, cursuri, workshopuri. Toate astea sunt fix zero, dacă tu nu vrei sau nu ești dispus să faci o schimbare. Din nou, din proprie experiență. Le-am încercat pe toate.

După ziua în care am reușit, în sfârșit, să îmi înving frica aia mare, m-am întâlnit cu psiholoaga mea. Am început să-i povestesc cum am simțit experiența. După vreo zece minute, m-a oprit și mi-a zis chestia asta: „Nici să nu îndrăznești să atribui munca și succesul tău unor chestii exterioare. Ai reușit să o faci pentru că ai vrut și ai muncit să ajungi până aici”.

Ideea e că aveam tendința (și probabil să tu o ai) să zic că m-au ajutat X și Y. Păi da, am reușit pentru că m-a motivat psihologul. Am putut pentru că am făcut yoga în dimineața aia și asta m-a ajutat să scap de anxietate. Oricum, era soare afară și eu sunt meteosensibilă și ador soarele, așa că m-am simțit bine și de-aia am putut.

Ăăă… nu. Puteam să merg la zece psihologi, să fac și o sută de ore de yoga. Dacă nu aveam motivația intrinsecă și determinarea să duc munca până la capăt, nu se întâmpla nimic. Punct.

Long story short? Orice instrumente ai folosi, adu-ți mereu aminte că doar tu ai puterea să miști lucrurile. Sigur, unele practici/lucruri te pot ajuta foarte mult, dar în final doar tu și motivația ta sunteți actorii principali. So when you do it, give yourself some f**king credit, okay?

4. A lucra cu tine poate fi greuț oribil, dar merită

Uite, multe persoane spun că nimic nu e greu și că poți privi viața cu lejeritate, poți privi orice întâmplare dintr-o poziție de recunoștință și curiozitate. Super. Doar că uneori lucrurile chiar sunt mai complexe decât par și situațiile te pot copleși, din când în când. Și când se întâmplă asta, este perfect normal (și recomandat) să accepți chestia asta, înainte să faci orice altceva.

Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că suntem guru, suntem super tari, avem puterea de a ne privi viața cu detașasare, adevărul este că suntem umani. Iar asta ne face predispuși la anxietate, depresie și tot felul de lucruri umane. Iar uneori avem nevoie de ajutor.

Mulți dintre prietenii mei au fost măcar o dată la psiholog. Cu fiecare dintre ei am avut aceeași discuție: „Frate, îmi vine să trimit pe toată lumea!”. Acum nu zic să mergi și tu, chiar dacă nu crezi că ai o problemă specifică (deși da, spun și asta, haha).

Tot ce spun este că ar fi super dacă ai lucra cu tine, oricât de puțin. Mai exact, să începi să fii mai aware de existența ta, oricât de woo-woo sună asta acum. Știi gândul ăla care nu te lasă să dormi? Dar pe ăla care nu te lasă să faci chestii, de frică să nu fii judecat? Dar pe ăla care-ți șoptește că nu meriți, că ești nașpa, că nu poți? Exact. Despre ele e vorba. Nu le lăsa să băltească acolo, în interiorul tău. Mai dă cu un mop, măcar din când în când.

5. Ceea ce definești drept „probleme” nu o să dispară niciodată

Știi momentul ăla în care îți spui „dacă se rezolvă asta, gata, o să fie totul ok”, iar apoi o rezolvi și apare imediat altă îngrijorare? Yeah, our brain is like that.

Poate sună a bullshit, dar ar fi super dacă am înțelege cu toții că scopul nostru nu e să scăpăm de probleme, ca apoi să trăim fericiți pe un câmp cu flori. Să rezolvăm tot ce e de rezolvat, ca de-abia apoi să fim fericiți. Situația stă un pic altfel.

Nu zic că dețin adevărul suprem, zic doar că am trăit niște experiențe destul de intense în ultimii ani, experiențe care m-au făcut să mă gândesc la tot felul de chestii pentru care, înainte, n-aveam timp și nici chef (aka nu ardea nimic, așa că de ce m-aș fi obosit?).

După toate astea, am ajuns la concluzia că situațiile dificile și momentele pe care le percepem ca fiind nasoale nu dispar niciodată în totalitate. Ele stau pe-aici cam toată viața, iar ideea că o să se oprească la un moment dat nu te duce decât spre o așteptare degeaba și o atitudine pasivă, de victimă căreia viața „i se întâmplă” de la sine.

Știi ce credeam că voi face imediat după ce îmi voi fi învins frica aia mare? Credeam că voi face un dans al bucuriei și că voi trăi în extaz cel puțin câteva luni. Știi ce am făcut, de fapt? Un mini-dans al bucuriei, apoi creierul meu a zis „ah, ok, am rezolvat-o pe asta, dar acum ce facem?”. Așa că am început să îmi creez probleme și îngrijorări noi.

De asta zic, scopul nu e să scapi de probleme ca să te poți bucura de viață. Poate că ideea e să fii cât mai conștient în fiecare zi, să înveți chestii despre tine și să treci prin momentele ciudate luându-le fix așa cum sunt. Fără să le judeci, fără să te agiți. Doar întrebându-te cum ar putea fi mai bine și trecând prin ele (nu pe lângă sau pe sub).

Concluzia mea înțeleaptă sau „tricoul de 20 de lei versus eyelinerul cu sclipici”

În final, mai voiam să-ți zic doar realizarea mea supremă de azi dimineață. Context: după ce mi-am depășit frica vieții, mi-am cumpărat un tricou de 20 de lei. Așa, ca recompensă spontană, că l-am văzut în vitrina magazinului și mi-a plăcut mesajul de pe piept.

Alte dăți, dintr-o idee greșită despre ce înseamnă self care, mi-am cumpărat compulsiv chestii de zece ori mai mișto (un eyeliner cu glitter, niște colanți scumpi pentru sală, de-astea). Știi ce e tare? Că m-am bucurat infinit mai mult pentru tricoul ăla amărât, doar pentru că știam că înainte de răsfăț am făcut ceva cu adevărat benefic pentru mine. Chiar dacă a fost super inconfortabil.

Tot ce pot să-ți zic e să nu iei ca atare tot ce am zis eu aici. Asta e experiența mea, astea-s concluziile mele. Nu vreau să ofer sfaturi, dar dacă totuși aș face-o, ți-aș recomanda să privești totul cu cât mai multă prezență. Să faci toate chestiile alea drăguțe (măștile de față sunt ok!), dar doar după ce te-ai asgurat că ești sincer(ă) cu tine și nu te ascunzi de ceea ce te împiedică, de fapt, să fii ok.

1 Comment

Write A Comment