Dacă ar fi să-mi definesc copilăria și adolescența într-un singur cuvânt, acela ar fi libertate. Ai mei m-au lăsat mereu să descopăr și să încerc. Mi-au permis să greșesc și, mai ales, să învăț pe propria piele.

Încă de prin clasa a cincea rămâneam în parc cu toți colegii, după ore. Ne urcam în copaci, jucam leapșa și făceam chetă pentru chipsuri și suc. Un pic mai târziu, printr-a șaptea, am început să ies cu prietenii prin cartier și să stau până seara „pe străzi”. Vorbeam pe mess, ne organizam și ne întâlneam.

Învățam într-o școală destul de mare și nouă, piticilor de-a șaptea, ne cam plăcea să fim băgați în seamă și validați de „ăia mai mari”, din clasa a opta. Problema era că ei cam profitau de lucrul ăsta și, uite-așa, am început să primim primele amenințări pe mess.

Dacă nu vii mâine în parc și nu-mi dai zece lei, te bat și nu mai calci niciodată pe aici. Să nu spui nimănui, că îți rup tot părul din cap.

Mi-a fost frică să le povestesc alor mei căci, evident, țineam la freza mea cu breton și chiar intenționam să mai pot merge în parc.

Cireașa de pe acest tort cu blat de frică a venit când unul dintre așa-zișii amici mai mari din grup mi-a cerut telefonul pentru a suna pe cineva și a dispărut cu el. Situația s-a repetat și în cazul altor colege.

Nici de data asta nu le-am spus alor mei ce s-a întâmplat cu adevărat. Le-am zis doar că mi s-a furat telefonul, pentru că nu voiam probleme suplimentare. În plus, dacă aflau părinții ce se-ntâmplă și îmi luau toată libertatea de care mă bucurasem până atunci?

Nu cred că mai e nevoie să spun că toată experiența asta și-a pus amprenta asupra mea și a modului în care am început să mă raportez la alte persoane. Teamă, anxietate, neîncredere în mine și în ceilalți.

Pe atunci, nu știam că se numește bullying.

Habar n-aveam. Când venea vorba despre așa ceva, cam toți adulții din jur aveau o atitudine destul de relaxată. Eh, sunt copii, așa se șicanează ei. E ceva normal, vor și ei să pară șmecheri în fața colegilor. Se supără puțin, îl pedepsim pe cel rău și uităm totul. Nu chiar.

Dintre cei aproximativ 1.300.000 de copii aparținând ciclurilor gimnazial și liceal, 400.000 sunt excluși din grupul de colegi, 325.000 sunt umiliți în public, 390.000 sunt amenințați cu bătaia sau cu lovirea, iar 220.000 sunt bătuți în mod repetat de către colegii lor. Așa arată statistica directă a cazurilor de bullying, un fenomen complex, ale cărui consecințe afectează deopotrivă victima, agresorul și martorul tăcut.

Studiu sociologic la nivel național realizat de Organizația Salvați Copiii

Nu, în articolul acesta nu vorbesc nici despre călătorii, nici despre mâncare. Vreau să discutăm puțin despre ceva mai sensibil. Despre faptul că România se situează pe locul 3, la nivel european, în clasamentul celor 42 de ţări în care a fost investigat fenomenul de bullying. Asta arată raportul Organizației Mondiale a Sănătăţii.

Bullying nu înseamnă câteva cuvinte urâte aruncate gratuit sau o bătaie în curtea școlii pentru că „unii copii sunt răi”. Poate însemna anxietate socială, diminuarea încrederii în sine și chiar depresie. Pe scurt, toate acele lucruri care împiedică o persoană să se dezvolte, să se exprime liber, să-și urmeze pasiunile și să construiască relații sănătoase cu cei din jur.

Niciun copil nu este rău.

Vreau să revin un pic la această credință generală conform căreia unele persoane sunt mai rele decât altele și, de aceea, aleg să îi rănească pe ceilalți. Bullying-ul afectează atât copiii agresați și martorii, cât și așa-numiții agresori. Cei din urmă sunt, la rândul lor, victime ale unor traume, situații și carențe emoționale.

Avem prea des tendința de a da vina pe cineva, fără a încerca să înțelegem și, apoi, să rezolvăm o situație. Școala e de vină. Ba nu, profesorii. De fapt, părinții. Sau poate chiar copiii. Întrebarea ar trebui să fie „cum facem să nu se mai întâmple asta?” și nu „cine e vinovat?”.

În acest sens, cei de la Salvați Copiii au început campania Alege să te opui bullying-ului!. Aceasta își propune să contribuie la conștientizarea efectelor negative ale fenomenului și cel mai important, cred eu, să promoveze metode pozitive ș­i eficiente de educare socială și emoțională a copiilor.

Campania se adresează atât elevilor, cât și părinților și profesorilor, pentru că formarea unui climat pozitiv și safe presupune un efort comun ­școală-familie-copil. De aceea, site-ul campaniei se adresează fiecăruia în parte și oferă informații utile pentru prevenirea și stoparea bullying-ului.

Nu știu dacă ai un copil sau dacă intenționezi să ai, la un moment dat. Însă sunt sigură că ai o verișoară, un frate mai mic sau o cunoștință căreia nu i-ar prinde rău niște informații sau chiar puțină susținere. 🙂

Sursă foto: Pixabay.com

Write A Comment